– Dragă Domnule Profesor şi dragul meu Prieten, societatea de la Chişinău Vă cunoaşte în mai multe ipostaze, toate impunătoare şi care denotă o experienţă unică: neurolog, psihanalist şi fondator al mişcării de psihanaliză din Basarabia şi al revistei „Reverberaţii”, fondatorul Centrului de Cefalee, al Centrului de Somnologie, autor de monografii, doctor poliglot, erudit, cu vaste cunoştinţe în literatură, arte plastice, teatru, muzică. Mai nou, aţi făcut o pasiune pentru istorie, după ce aţi îndemnat-o şi stimulat-o pe mama Dvs., dna Minodora Moldovanu din Sângerei, să scrie o carte a vieţii sale, la cei 80 de ani...Cum s-au asimilat şi cum s-au împletit toate aceste preocupări şi pasiuni cu destinul Dvs.?

Specialitatea mea este neurologia clinică şi timp de 40 de ani mă ocup de diagnosticul şi tratamentul maladiilor sistemului nervos. Sunt câteva capitole în neurologia modernă care constituie interesul meu esenţial: problema durerii cronice, tulburărilor vegetative, inclusiv disfuncţiei respiratorii, condiţionată de factorii psihogeni, tulburările de somn şi veghe, maladiile extrapiramidale (maladia Parkinson ş.a.). Un mecanism esenţial în maladiile sistemului nervos îl constituie factorul psihic, care, în medicină, este o problemă de o complexitate majoră, deocamdată nesoluţionată.

Dacă aş încerca să definesc esenţa preocupărilor mele ştiinţifice, este vorba, de fapt, de o singură problemă: studiul unei relaţii, relaţia psihic-corp. De aici, specializarea mea în problemele tulburărilor neuro-vegetative (ale sistemului nervos vegetativ – involuntar şi inconştient), dar care sunt dependente, în mare măsură, de procesele psihice (fenomenele afective sau emoţionale şi procesele motivaţionale). Interesul meu pentru psihologie şi, în special, pentru psihanaliză este legat de toate acestea. Dar omul, această fiinţă „psiho-somatică” prin excelenţă, aflându-se în mediul socio-cultural şi fiind modelat de acest mediu, este în realitate o fiinţă socio-psiho-somatică.

– Presupun că există niște personalități care v-au marcat parcursul vieții și al carierei?

În evoluţia mea în domeniul neurologic am fost marcat de profesorul Alexandru Vein, o personalitate excepţională, un savant de o profunzime şi o cultură vastă, care a fondat o şcoală de elită la Moscova, în special în problema tulburărilor vegetative, extrapiramidale, funcţionale şi celor de somn şi veghe – şcoală care timp de câteva decenii a fost lider în neurologia fostei Uniuni Sovietice. Am avut şansa să activez în echipa prof. Vein timp de 11 ani, la Moscova, perioadă în care am şi susţinut ambele teze, sub conducerea lui.

Evident, sunt o serie de personalităţi, lucrările cărora m-au influenţat într-o mare măsură: Jean-Martin Charcot – fondatorul neurologiei, Sigmund Freud – controversatul fondator al psihanalizei, Jack Lacan – celebrul psihanalist francez, care a „debiologizat” psihanaliza şi a scos în evidenţă importanţa limbajului, Lev Vigotski, marele psiholog rus, denumit de savanţii americani „Mozart al psihologiei moderne”, şi mulţi alţii.

– Din câte știu, aţi activat doi ani în Franţa. Care au fost preocupările Dvs acolo?

În Franţa am lucrat simultan în două proiecte: cercetări ştiinţifice în domeniul tulburărilor extrapiramidale şi vegetative și specializarea în psihanaliza lacaniană şi psihosomatică. Unul din cele mai fascinante capitole ale vieţii mele a fost psihanaliza: o revelaţie, o disciplină absolut nouă pentru cei care au trăit în sistemul sovietic (unde psihanaliza era interzisă). Psihanaliza a conturat o nouă dimensiune a fiinţei umane – inconştientul uman, care mi-a permis o pătrundere mai profundă în mecanismul apariţiei multor tulburări psiho-vegetative şi funcţionale la pacienţii neurologici. Revenind din Franţa, am reuşit să fondez, în 1995, Asociaţia de Psihanaliză şi Psihosomatică din Republica Moldova.

Împreună cu Luminiţa Ţâgârlaş, am editat revista de cultură psihanalitică „Reverberaţii”. De asemenea, am reuşit să organizăm un şir de simpozioane psihanalitice cu participarea psihanaliştilor de marcă din Franţa: Colette Soler, Marc Strauss, Rolland Broca; ele au constituit un eveniment important, de o mare rezonanţă socio-culturală, pentru perioada respectivă. Paralel cu neurologia, utilizarea unor elemente de abordare psihanalitică la pacienţii neurologici permite un diagnostic mai exact al rolului factorului psihic în maladia respectivă, cu realizarea unui tratament mai complex şi mai eficient.

– Dvs aţi câştigat bursa Fulbright a Departamentului de Stat din SUA, pentru realizarea unui stagiu ştiinţific în SUA, timp de şase luni. Care a fost impactul acestei experienţe inedite?

Aflându-mă în clinica Mayo (clinica Mayo face parte din instituţiile medicale de cel mai înalt nivel mondial), m-am convins că sistemul managerial de creare a centrelor de performanţă constituie o abordare foarte eficientă. Experienţa acumulată în SUA a fost implementată în Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie prin crearea centrelor de performanţă, în special în problema combaterii durerii.

Astfel, am fondat patru centre specializate: Centrul de Cefalee şi Tulburări vegetative, Centrul de vertebro-neurologie şi dureri lombare, Centrul de chirurgie spinală, iar recent, chiar zilele trecute, împreună cu profesorul Victor Vovc – C entrul de Somnologie.

– Ultimii patru ani activaţi în funcţia de director general al Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie. Este şi această activitate legată de sfera intereselor Dvs.?

Da, legătura este foarte strânsă, deoarece realizarea practică a multor idei ştiinţifice, clinice, terapeutice cer o plasare a lor în spaţiul managerial, altfel spus, o realizare şi implementare instituţională. Împreună cu echipa administrativă, de altfel una foarte performantă, şi într-o comunicare simetrică şi eficientă cu specialiştii instituţiei, am reuşit de la bun început să cream în colectiv o atmosferă psihologică binevoitoare, stimulatoare şi constructivă, pentru ca apoi să stimulăm cercetarea ştiinţifică prin toate mijloacele posibile, iar actul medical să-l ridicăm la cel mai înalt standard posibil în condiţiile noastre, într-un context foarte strâns cu colegii din diferite ţări.

Sunt convins că ne-a reuşit acest lucru şi actualmente instituţia noastră este una de înaltă performanţă, iar implementarea centrelor sus-menţionate a fost unul din scopurile noastre strategice. Pentru mine personal, această experienţă a fost o mare provocare, a cerut o implicare plenară, au fost multe tensiuni, stresuri, încordări, dar rezultatele obţinute au dat un sens eforturilor depuse, şi acest fapt mă bucură mult.

– Ştiu că aţi încurajat-o pe mama Dvs. să scrie o carte și ați „monitorizat” procesul de scriere. Cartea Mamei este un simbol, în primul rând, dar este și un eveniment. Eu personal o asociez cu cartea Aniţei Nandriş, „Amintiri din viaţă. 20 de ani de Siberia”...Ce semnificaţie poate avea pentru noi o carte scrisă de unul dintre părinţi, o carte a vieţii lor?

Mama mea, o foarte bună povestitoare, păstrează în mintea ei toată istoria neamului nostru şi a satului Sângerei. De mici copii, eu şi sora Vica, iar apoi şi copiii noştri, auzeam aceste istorii fascinante şi cu câţiva ani în urmă am convins-o pe mama să le înşire pe hârtie. Era o intenţie pentru a lăsa nepoţilor o moştenire a memoriei, lucrare care, până la urmă, s-a transformat într-o carte impresionantă de amintiri, semnificaţia cărora se pare că a depăşit frontierele familiale, graţie şi nepoatei mele Mariana Onceanu-Hadârcă, care a redactat-o într-un mod remarcabil.

De fapt, editarea acestei cărţi a avut şi alt scop – încercarea noastră de a lichida consecinţele unei mari frustrări şi traume psihice a mamei suportată de ea în copilărie – imposibilitatea de a-şi continua studiile ulterioare după patru clase de şcoală la români...

Când ascult cântecul „Ruga pentru părinţi” pe versurile lui Adrian Păunescu îmi vine în minte gândul că o asemenea carte ar putea semnifica realizarea unei dorinţe disperată, şi ar constitui o modalitate de a nu permite părinţilor noştri să moară... „definitiv”.

– Cât de mult înseamnă prieteniile şi comunicarea în viaţa unui om şi, în mod special, în viaţa Dvs.?

Cu avansarea în vârstă, înţelegi foarte bine importanţa comunicării, în special cu prietenii. Ea devine o necesitate, ca şi alimentarea, somnul, aerul, apa, deci o nevoie mai mult decât psihologică, ea este cvasi biologică. Observ acest lucru pe exemplul mamei. Comunicarea pare să fie cea mai importantă necesitate în viaţă, la cei 85 de ani ai ei.

Lipsa de comunicare sau reducerea comunicării duce, practic, la îmbolnăvirea ei. Eu cred că aceasta este o legitate universală a fiinţei umane. Jack Lacan definea esenţa fiinţei umane printr-un cuvânt inventat de el: parletre (un termen format din două cuvinte: parler – a vorbi, être – a fiinţa).

– Dacă aveţi unele regrete, în legătură cu ce sunt cele mai mari?

Sigur că am: câteva cărţi nefinalizate, neimplicarea plenară în câteva proiecte foarte interesante, atenţie redusă familiei şi prietenilor, toate determinate de... o problemă foarte banală – problema timpului.

Au mai fost cercetători care au avut această problemă; este cunoscută fraza unui savant, mare specialist în domeniul viermilor, care, la întrebarea unui coleg: „Cum poţi să-ţi consacri toată viaţa cercetării unor viermi?”, a răspuns fără să se gândească: „Viermele este atât de lung, iar viaţa atât de scurtă...”.

– O urare sau un îndemn pentru cititorii Jurnal de Chişinău?

Doresc cititorilor Jurnal de Chişinău să fie sănătoşi, dar pentru aceasta este important să nu toleraţi durerea şi suferinţa, să aveţi voinţă de a conştientiza necesitatea de a lupta cu factorii de risc (fumatul, abuzul de alcool, creşterea tensiunii arteriale, obezitatea, hipodinamia etc.), vă doresc, de asemenea, o comunicare armonioasă cu cei dragi, noroc şi mult succes. Aş încheia cu un citat al unui mare specialist australian în management, C. Freedman: „Pentru o viaţă fericită, e necesar curajul pentru a visa, inteligenţa – pentru a transforma visul într-un proiect şi perseverenţa – pentru a realiza acest proiect”. Deci, vă doresc, dragi cititori, curaj, inteligenţă şi perseverenţă.

...Şi urarea mea – La mulţi ani, Ion Moldovanu! – omul norocos, născut în zi de Crăciun, cu 65 de ani în urmă. Aveţi o biografie frumoasă şi o soartă deosebită, pe care le datoraţi în mare parte eforturilor Dvs. şi aplecării asupra cărţii.

La mulţi ani, dragă Valentina, şi îţi mulţumesc pentru ideea şi realizarea acestui interviu!

– Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a răspunde la întrebări,

Cu mult respect şi apreciere,

Valentina Butnaru

jc.md