062001930
  medpresa@gmail.com

Mioclonia

Caută în termenii maladiilor neurologice
Începe cu Conține Termen Exact
Termenul Definiția
Mioclonia

DEFINIȚIE ȘI CAUZE

Mioclonia defineşte, în general, contracţia spontană, involuntară a unui muşchi sau a unui grup muscular.

Mioclonia se prezintă sub două forme:

  • mioclonia pozitivă, manifestată prin contracţie musculară;
  • mioclonia negativă, determinată de relaxare musculară bruscă care poate conduce la prăbuşirea pacientului.

Mioclonia afectează bărbaţii şi, deopotrivă, femeile, în proporţii aproximativ egale. Frecvenţa în populaţia generală este destul de scăzută - 1,3/100 000 de locuitori. În ceea ce priveşte prevalenţa, valoarea acesteia este uşor mai crescută, 8,6/100 000 de locuitori.

mioclonia

Miocloniile pot surveni singular sau secvenţial, urmărind sau neurmărind un tipar anume. Pot fi izolate sau pot apărea de mai multe ori într-un minut, fără a putea fi controlate de pacient.

Există anumite forme simple, fiziologice de mioclonie, descrise sub forma unor contracţii urmate de relaxare. În această categorie, exemplul cel mai elocvent este sughiţul. O altă formă fiziologică este reprezentată de tresăririle nocturne; acestea apar, în mod normal, la persoane sănătoase, fără a dezvolta complicaţii ulterioare.

În formele patologice miocloniile pot cuprinde mai multe grupe musculare sau se pot extinde de la un grup muscular la altul, determinând inabilitatea persoanei de a mai realiza acţiuni simple: hrănit, vorbit, plimbat. În astfel de cazuri trebuie suspectată o tulburare neurologică subiacentă ce afectează encefalul sau nervii periferici.

Episodul este declanşat atunci când un impuls anormal ce porneşte de la creier, trunchi cerebral sau nervi ajunge la un muşchi sau la un grup muscular.

Din punctul de vedere al locului de unde pornesc, miocloniile se pot clasifica în:

  • corticale (suprafaţa cerebrală): de obicei asociate formelor epileptice;
  • subcorticale (regiunile cerebrale profunde);
  • spinale sau segmentare: măduva spinării;
  • periferice: nervi periferici.

În funcţie de partea corpului afectată, miocloniile se divid în:

  • focale: o singură regiune implicată;
  • segmentare: un singur grup muscular afectat (sughiţ);
  • multifocale: mai multe regiuni prinse, la intervale distincte;
  • generalizate: cuprind întregul corp.

Miocloniile patologice pot fi determinate de:

  • infecţii;
  • leziuni cerebrale, cranio-cerebrale sau ale măduvei spinării (virale, stopul cardiac);
  • boli metabolice (hiper/hipoglicemia, hipocalcemia, hipomagnezemia, hiponatremia);
  • accidente vasculare cerebrale;
  • tumori cerebrale;
  • insuficienţa renală sau hepatică;
  • dislipidemii;
  • intoxicaţii (medicamente, droguri);
  • hipoxie prelungită (privarea de aer pentru o perioadă mai lungă de timp);
  • boala prionică Creutzfeldt-Jakob;
  • bolile convulsive (epilepsia mioclonică juvenilă);
  • doze crescute de medicamente: antihistaminice, antidepresive (amitriptilina), bismutul, levodopa, opiozi;
  • bolile genetice;
  • boala Alzheimer (uneori);
  • stresul fizic și psihic.

SEMNE ŞI SIMPTOME

Miocloniile pot fi uşoare sau severe. Sunt reprezentate de contracţii rapide sau lente ale musculaturii, ritmice sau nonritmice. Pot fi spontane sau provocate (stare bruscă de alertă, lumină puternică, mişcare). În boala prionică (Creutfeldt-Jakob), alarmarea persoanei poate determina mioclonii mai evidente. În bolile metabolice, persistenţa miocloniilor poate provoca convulsii.

DIAGNOSTIC

Specialiştii care se ocupă de diagnosticarea şi tratarea diferitelor forme de mioclonie sunt medicul neurolog, iar în cazul copiilor, medicul pediatru sau medicul neurolog pediatru.

Diagnosticul vizează, în primă instanţă, identificarea regiunii cerebrale care a determinat mioclonia şi stabilirea cauzei. În acest sens, medicul se va interesa de un istoric medical al pacientului şi de starea generală de sănătate a acestuia. Poate cere istoricul familial şi, după caz, posibilitatea expunerii copilului la substanţe toxice. De asemenea, poate cere, din partea pacientului sau a aparţinătorilor, observarea momentelor în care apar miocloniile.

Examenul clinic este, de regulă, definitoriu pentru identificarea miocloniei, mai ales dacă se ia în calcul existenţa unei mioclonii esenţiale. Pot fi efectuate alte investigaţii pentru a determina cauza acestora.

Astfel, în vederea decelării cauzelor care au condus la apariţia miocloniilor se poate cere efectuarea: electroencefalogramei (EEG), electromiografiei (evaluează activitatea musculară şi impulsurile electrice asociate miocloniilor), testelor imagistice (CT, RMN, PET-Scan) pentru evidenţierea anumitor leziuni sau tumori şi, eventual, testelor de sânge. Electroencefalograma (EEG) demonstrează, de cele mai multe ori, apariţia unui curent de activare premergător instalării miocloniei. PET-Scanul este o metodă investigaţională de ultimă generaţie care poate pune în evidenţă hipoperfuzia cerebrală corelată cu mioclonia.

TRATAMENT

Tratamentul miocloniilor vizează, în primă instanţă, ameliorarea simptomelor. În cazul în care mioclonia apare în contextul unor boli, tratarea acestora va conduce şi la dispariţia miocloniilor.

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Pot fi folosite mai multe tipuri de medicamente pentru tratarea miocloniilor. Cele care s-au dovedit eficiente în reducerea simptomelor sunt: anticonvulsivantele, sedativele şi tranchilizantele.

O altă metodă de tratament constă în modelarea comportamentului, aceasta vizând igiena somnului şi evitarea anumitor surse care pot provoca convulsii (monitoare, lumina stroboscopică). Igiena somnului se adresează, în primă instanţă, copilului care suferă de epilepsie şi doarme prea puţin.

 

 
 
Accesări: 48